Vlad se plimba încet pe aleile umbrite ale Parcului Herăstrău.

Vlad walked slowly along the shaded paths of Herăstrău Park.

Era o după-amiază liniștită de vară, perfectă pentru reflecție.

It was a quiet summer afternoon, perfect for reflection.

Soarele strălucea lejer printre frunzele copacilor înalți, creând umbre dansatoare pe pământul de sub picioarele sale.

The sun gently shone through the tall tree leaves, casting dancing shadows on the ground beneath his feet.

Șuieratul ușor al vântului printre crengi și râsetele copiilor se amestecau într-o simfonie plăcută.

The soft rustle of the wind through the branches and the laughter of children blended into a pleasant symphony.

Vlad se opri pe o bancă familiară, aproape de lac.

Vlad stopped at a familiar bench, near the lake.

De aici, putea vedea barcăle care lunecau pe apă și pelicanii care se odihneau pe cearceafurile lor de verdeață.

From here, he could see boats gliding on the water and pelicans resting on their sheets of greenery.

Aici obișnuia să vină cu familia lui, mai ales cu mama sa.

He used to come here with his family, especially with his mother.

De fiecare dată când veneau aici, se desfășurau mari picnicuri, pline de râsete și povești.

Every time they came here, there were big picnics, full of laughter and stories.

Acum, doar amintirile îi țineau companie.

Now, only memories kept him company.

Bărbatul oftă adânc.

The man sighed deeply.

Pierderea mamei sale fusese o lovitură grea.

Losing his mother had been a hard blow.

Grija și bunătatea ei, felul în care unea familia, toate acestea îi lipseau acum enorm.

Her care and kindness, the way she united the family, all of these he missed enormously now.

Simțea copleșit de durere și un gol care părea că nu va putea fi umplut niciodată.

He felt overwhelmed by grief and a void that seemed it could never be filled.

"Trebuie să găsesc o cale să-mi simt familia din nou aproape," își zise el în gând.

"I have to find a way to feel my family close again," he said to himself.

"Trebuie să păstrez tradiția, pentru ea."

"I have to keep the tradition, for her."

În timp ce se cufunda în gânduri, un bărbat mai în vârstă se așeză lângă el pe bancă.

As he immersed himself in thoughts, an older man sat down next to him on the bench.

Vlad îl recunoscu imediat.

Vlad recognized him immediately.

Era domnul Popescu, un vechi prieten de familie.

It was Mr. Popescu, an old family friend.

Îl mai întâlnise de câteva ori la mesele festive, întotdeauna pregătit cu o poveste sau o glumă.

He had met him a few times at festive meals, always ready with a story or a joke.

— Vlad, ce surpriză! Cum mai ești?

— Vlad, what a surprise! How are you?

întrebă domnul Popescu zâmbind, dar cu o notă de tristețe în ochi.

asked Mr. Popescu, smiling but with a note of sadness in his eyes.

— Bună ziua, domnule Popescu, răspunse Vlad.

— Good afternoon, Mr. Popescu, Vlad replied.

Sunt... mă descurc.

I’m... managing.

— E greu fără ea, știu, spuse bărbatul mai în vârstă.

— It's hard without her, I know, said the older man.

Dar știi, mama ta ar fi vrut să mergi mai departe, să păstrezi vie tradiția familiei.

But you know, your mother would have wanted you to move forward, to keep the family tradition alive.

Îmi amintesc de picnicurile noastre, râdeați atât de tare încât cei din jur ne priveau mirați!

I remember our picnics, you laughed so loudly that people around us stared in amazement!

Vlad se simți copleșit.

Vlad felt overwhelmed.

Avea nevoie să audă aceste cuvinte.

He needed to hear these words.

Începu să zâmbească ușor, amintindu-și de acele momente.

He began to smile gently, remembering those moments.

— Ai dreptate, domnule Popescu.

— You’re right, Mr. Popescu.

Trebuie să găsesc o cale să-i onorez amintirea.

I need to find a way to honor her memory.

Poate reîncepem picnicurile?

Maybe we can start the picnics again?

Poate aduc familia înapoi aici, unde era ea cea mai fericită.

Maybe bring the family back here, where she was happiest.

— Exact!

— Exactly!

Și ai noștri vor fi la fel de fericiți, completă domnul Popescu, punând o mână pe umărul lui Vlad.

And our people will be just as happy, Mr. Popescu added, putting a hand on Vlad’s shoulder.

După o oră de amintiri și discuții, Vlad se ridică de pe bancă cu o nouă determinare.

After an hour of memories and discussions, Vlad got up from the bench with new determination.

Plecă din parc simțind o pace profundă și un scop nou.

He left the park feeling a profound peace and a new purpose.

Știa că nu va mai fi niciodată la fel, dar putea crea zile fericite pentru el și familia sa, așa cum ar fi vrut mama lui.

He knew it would never be the same, but he could create happy days for himself and his family, just as his mother would have wanted.

Mergea cu o lumină în ochi și o căldură în suflet.

He walked with a light in his eyes and warmth in his heart.

Vlad înțelesese că, deși pierderile sunt dureroase, amintirile și tradițiile ne ajută să ne păstrăm cei dragi aproape.

Vlad understood that, although losses are painful, memories and traditions help us keep our loved ones close.

Și în acel moment, realiză că parcul nu era doar un loc plin de amintiri, ci și începutul unor noi capitole de fericire.

And at that moment, he realized that the park was not just a place full of memories, but also the beginning of new chapters of happiness.